Un tablou (spun un tablou, nu o pictură) este un poem pictural…de linii, forme și culori. Este mai mult decât o pictură. Este gândire, sentiment, exprimare prin pictură…linii, forme și culoare.
Theodor PALLADY
Pe strada Spătarului nr. 22, în București, se găsește Casa Melik – cea mai veche casă din Capitală (după unele surse), construită în a doua jumătate a secolului XVIII și reprezentativă pentru arhitectura tradițională românească prin cerdac, acoperiș cu streașina lată și o scară interioară de lemn, superbă.
În 1822, după moartea primului propietar, Kevork Nazaretoglu – un negustor armean o renovează și o lasă moștenire fiului său Agop, după care o moștenește Ana. Aceasta se căsătorește cu arhitectul Iacob Melik. După nenumărate procese și transformări, familia Gheorghe și Serafina Răut reușește să obțină această clădire, unde își expune operele.
Aici se află acum Muzeul Național de Artă al României – Theodor Pallady, inaugurat în anul 1971, care cuprinde o colecție de artă a lui Gheorghe Răut – un celebru iubitor de artă care a trăit la Paris, unde de altfel a realizat și propria colecție, pe care a donat-o Statului român la sfârșitul anilor 60, împreună cu lucrările lui Theodor Pallady – pe care l-a prețuit ca prieten și l-a admirat necondiționat. De altfel, în grădina muzeului se găsește statuia acestuia, realizată de către Gheorghe Anghel. O grădină sobră, dar primitoare în același timp, cu multe hortensii roz și cu vegetație din abundență.
Theodor Pallady s-a născut la Iași, în anul 1871 și ocupă un loc de onoare printre artiștii români, fiind un admirator constant al ideilor și teoriilor lui Baudelaire și ale lui Gustave Moreau; elev al pictorului Erwin Oéhme, Pallady a studiat la Académie des Beaux-Arts și a lucrat în atelierul lui Edmond Arman Jean – pictor simbolist, iar în momentul când creațiile sale au început să atragă critici, și-a urmat propriul drum. Theodor Pallady a început o frumoasă prietenie cu celebrul pictor Henri Matisse, cel care a pictat La Blouse roumaine și căruia i-a dăruit o colecție de ii românești (de altfel Matisse a fost printre primii pictori ce au transpus pe pânză ia românească). În jurnalul său, Matisse a evidențiat veselia iei românești, ca fiind o licărire de optimism și speranță.
În anul 1926, lui Theodor Pallady i s-a acordat Marele Premiul Național de Pictură.
Colecția Serafina și Gheorghe Răut este prezentă în acest muzeu cu peste 800 de tablouri ale lui Pallady, opere realizate și în perioada în care acesta a locuit la Paris, tablouri de pictură europeană de sec. XVI-XIX, obiecte de artă decorativă, mobilier, textile, ceramică orientală, mici sculpturi, încadrate în cele opt săli generoase ale muzeului.
Întâlnim aici lucrări ale pictorilor Jean Al. Steriadi, Edouard Vuillard, Carolus-Duran, Lubin Baugin, Edmond Aman Jean.
Colecția de mobilier include un bufet masiv de artă provincială franceză de secol VII, o comodă Ludovic a XV-lea, un dulap stil Regence, din lemn de stejar, covoare, statuete, piese de artă decorativă care completează atmosfera acestui spațiu artistic deosebit.
Colecția de sculptură surprinde frumusețea pieselor de artă greco-catolică, artei renascentiste italiană; de asemenea întâlnim artă franceză, artă chineză, artă din Indochina, artă indiană.
Străzile Bucureștiului sunt pustii, căldura verii accentuează disconfortul ideii de virus, oamenii par străini unii de alții și poate chiar de ei înșiși. Este adevărat, suntem în valul doi al pandemiei, dar nevoia de frumos, de a privi înapoi, la ceea ce au făcut înaintașii noștri pentru cultivarea sufletului, încă îmi dau speranță, recunoștință și prețuire.
Și, pentru că am început cu Theodor Pallady, voi încheia tot cu el, un citat dintr-o convorbire cu marele pictor Tonitza:
Eu nu sunt pictor. Nu sunt și nu vreau să mă prezint ca atare. Nu sunt un meseriaș iscusit al penelului. Nu sunt un meșter. Pictura, pentru mine, nu este o îndemânare și mai puțin încă o voluptate. E o necesitate de clipă de clipă. O necesitate dureroasă de a mă confesa mie însumi, sincer și neiertător. Pictura este jurnalul existenței mele cotidiene. Un jurnal intim, în care se desfășoară, fără menajamente pentru mine sau pentru alții, fără panaș și fără morgă-direct și rapid-pulsul vieții mele, cu variațiile lui fatale, de la un an la altul, de la un ceas la altul.
Theodor PALLADY.
