Aproapele meu, tu care totdeauna ești atât de departe, doar în aceste cuvinte te pot îmbrățișa cu sfiiciunea cuvenită. Sunt cuvinte pe care n-am îndrăznit să le spun nimănui
Corneliu Traian Atanasiu – Seninul de deasupra norilor.
Din nou despre Breaza. Îmi place să scriu despre oamenii care mă inspiră și care au făcut-o, de-a lungul vieții. Domnul Atanasiu este unul dintre acești oameni și recunosc faptul că mi-a trebuit foarte mult curaj până să-mi iau inima-n dinți și să-i pun câteva întrebări pentru un interviu altfel.
Din anul 2007, domnul Atanasiu a inițiat primul concurs de haiku online, săptămânal, lunar, concursul de senryu și concursul de fotografie, toate având parte din plin de experiența, critica și răbdarea maestrului și care ne-au îmbogățit, fiecăruia dintre noi – iubitorii de poezie niponă – orizontul, deschiderea spre învățarea continuă, exercițiul permanent și nu autosuficiența.
Cum totul se învârte în jurul haiku-ului, reușesc să depășesc emoția cu și mai multă emoție, pe măsură ce citesc ultima carte a maestrului, numită nu întâmplător Seninul de deasupra norilor și apărută la Editura Ascendent anul acesta, carte care tot la Breaza mă duce cu gândul. Iată ce a ieșit:
A.P. Cum ați revăzut Breaza anul trecut?
C.T.A. Am locuit în Breaza peste 25 de ani. Și încă 10 ani după ce am plecat, am revenit foarte des ca să umblu pe dealuri, fără să observ schimbări frapante. De data asta, am observat însă lucruri noi. Multe străzi laterale asfaltate. Și, neplăcut, multe locuri care nu mai sunt accesibile pentru că au devenit proprietăți private. Am găsit însă, mai puțin așteptat, o deschidere culturală reală și interes pentru lucruri noi.
A.P. Ați înființat Raftul de haiku în Breaza, prin bunăvoința domnilor Alexandru Cazan si Aristotel Bunescu, cărora le mulțumim! Ce așteptări aveți de la grupul pe care l-ați creat pe Facebook?
C.T.A. Raftul a fost înființat doar virtual, pentru că am făcut o donație de cărți, în timp ce biblioteca orășenească tocmai părăsea ultimul loc în care a funcționat, ca să se mute într-un apartament la bloc. La ora asta, am aflat că mutarea a fost terminată și biblioteca e din nou funcțională. Aștept provocarea beneficiarilor pentru a face o întâlnire în fața raftului cu cărți.
A.P. Pentru că totul se leagă de haiku, credeți că ar putea fi posibil să inaugurăm Raftul cu haiku în Breaza, printr-o întâlnire cu câțiva haijini din grupul RO KUKAI? O întâlnire între începători și novice, de exemplu?
C.T.A. Nu sînt sigur că este perioada cea mai nimerită, pandemia ne cam împiedică să ne strângem prea mulți și prea departe de casă. Putem însă încerca. Poate prin mai.
A.P. Mi-ar face plăcere sa-mi povestiți o amintire din copilărie și cred că i-ar bucura pe toți cei care vă cunosc.
C.T.A. Când eram în clasele primare, vara petreceam aproape toată vacanța la țară, la bunici. De obicei eram cât de cât integrați, fără entuziasme de prisos, în treburile gospodăriei. Se mai întâmpla însă ca, uneori, cei mari fiind plecați în sat la vreo sărbătoare, să fim lăsați de capul nostru. Eram vreo cinci nepoți, destui să ne vină „idei”. Într-o asemenea ocazie, puii de curcă fiind deja măricei și acoperișul de tablă, fără jgheab, al casei cam la înălțimea omului, ni s-a năzărit să-i aruncăm deasupra, ca să vedem dacă pot zbura. Ne plăcea zgomotul ghearelor care nu putea apuca nimic și căderea-n gol a puilor. Nu mai știu dacă schițau vreo încercare de zbor, știu doar că entuziasmați de ce vedeam n-am mai fost atenți la întoarcerea celor mari care s-au crucit de ceea ce-au văzut. Cred că n-au fost victime printre pui.
cu haina pe braţ –
şi pajiştea-şi descheie
păpădiile
A.P. Inițial v-am perceput ca fiind un tip inflexibil, ca apoi să citesc o sensibilitate aparte. Cel puțin pe drumul spre Gurga, unde Breaza ne-a dezvăluit cel mai aievea senin al verii 2020, am văzut un zâmbet pe chipul dumneavoastră, pe care mărturisesc că îl așteptam demult. Ce vă aduce bucurie în viață?
C.T.A. Sunt un ins cu două fețe. Bucuria nu e totdeauna ușor de împărtășit. Și, decât să încerci să mimezi că te bucuri cu alții, mai bine s-o guști singur și ferind-o de a fi alterată atunci când n-are circumstanțe favorabile.
A.P. Știu că aveți nenumărate proiecte interesante legate de haiku de mult timp. Există ceva ce nu ați putut realiza în acest sens? Întrebări nerostite?
C.T.A Da, sunt multe lucruri care pot fi făcute doar angrenând și persoane pricepute în alte domenii. Dar se pare că nu suntem încă o nație în care prea multă lume să fie dornică să facă muncă de voluntariat și să simtă că asta îl îmbogățește de la sine.
A.P. Ce este iubirea, prin ochii unui filozof?
C.T.A. Cred că există ceva ce s-ar putea numi iubirea de viață. Un loc dinlăuntrul nostru de unde dragostea nu piere niciodată. Cu vorbe știute, se poate spune așa: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt.”
Închei această călătorie senină, mulțumindu-i din suflet pentru răbdare și bunăvoință domnului Atanasiu și citându-l, din aceeași carte plină de tâlc, viață, filozofie și multă simțire, pe care o recomand cu căldură oricărui iubitor de introspecție și întoarcere la sine, în căutarea sensului vieții:
Neputând fi povestită, fericirea poate fi însă exprimată liric și preschimbată în indemn încrezător:
Mântuitorule
oricine ai fi
ești încă aici
și mai poți împrospăta memoria precară a clipei
încredințând-o
că e contemporană cu veșnicia
Cu un simplu gest
de fericire candidă și gravă
poți răscumpăra
întreaga istorie a infamiei universale
Ești încă aici
și clipe
înșiruite ca mătănii
îngenunchiate ți se roagă
să le izbăvești.
