Satul e atemporal. Conștiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor și a încercărilor de tot soiul, conștiința de a fi o lume pentru sine a dat satul românesc
Lucian Blaga – Laudă satului românesc.
La cca. 30 de kilometri de Breaza, pe un drum cu alunecări de teren și natură sălbatică, care aproape că pare uitat de lume, se găsește casa Mariei Dilimoț, unul dintre oamenii care păstrează tradiția neamului și a locului, într-un mic muzeu etnografic al spiritualității românești.
Are 83 de ani, se deplasează cu greu acum, însă zâmbetul nu-i lipsește de pe chipul brăzdat de ani, dar luminos și, în timp ce tricotează de zor, îmi spune:
- Intră maică în bojdeuca lui Creangă!
La intrarea în bătătură, ne-a întâmpinat satul românesc în toată splendoarea lui: bărbații casei, respectiv fiul și nepotul meștereau la exterior ceva pe la geamuri, nora frământa cozonaci, cățelul vesel dădea din coadă, prietenos, vacile, păsările și celelalte necuvântătoare își duceau traiul sub cerul curat.
Doamna Maria îmi spune că a strâns cu multă dragoste zeci de costume populare de la bunici, străbunici, perdele, plăpumi, obiecte de uz casnic, unele vechi de 200 de ani, toate cu o valoare sentimentală inestimabilă, cu speranța că va duce mai departe tradiția neamului, a locului, vremurilor. Povestește cu multă emoție cum, în tinerețe, cânta doine la târgurile și festivalurile de folclor din țară, pe scena cărora urca împreună cu soțul – care interpreta la fluier, și cu feciorul său, domnul Ion Dilimoț, care cânta la cimpoi. De altfel domnul Ion ne-a făcut o demonstrație live a talentului său nativ și ne-a cântat dintr-un fluier special, cu o mândrie aparte, apoi ne-a arătat din diplomele pe care le-a strâns de-a lungul timpului la numeroase festivaluri folclorice din țară.
Întâlnim aici, în această căsuță care parcă vine din povești – ștergare vechi, zeci de costume populare, un război de țesut, putini, fuioare, cioareci, opinci, o ladă de zestre, un pătuț de copil, costume din lână bătută, lămpi cu gaz, vase de lut, pături și tot felul de articole de artizanat impregnate cu spiritul deschis al doamnei Maria și a înaintașilor dumneaei.
Povestește cum, mama domniei sale, în afara grijii pe care a purtat-o celor 6 fete pe care l-a crescut ca pe niște flori, torcea și vopsea lâna cu coajă de anin, cum îngrijea toată gospodăria cu devotament și cât de mult iubește pământul pe care a crescut și care i se pare sfânt. Cu smerenie și respect pentru tot ceea ce au făcut înaintașii săi. Îmi spune că-i este teamă că se va pierde totul, după ce ea va fi părăsit această lume și nu știe dacă nepoții vor păstra, ori duce mai departe tot ceea ce a strâns. Apoi începe să-mi recite o poezie:
Pietriceaua e un sat
pe un munte cocoţat.
dacă priveşti din munte-n jos
nu-i urât, e chiar frumos.
parcă cineva, în doară,
a luat casele în poală
și le-a aruncat așa
și pe deal şi pe vâlcea.
printre ele vezi lucind
ape şi pomi înfloriţi
și grădini cu iarbă mare
cu oameni muncind sub soare.
iară noi cu mic cu mare
ne ducem la şezătoare
să toarcem fuioarele
să țesem covoarele.”
Așa aflu că a scris versuri și i-a plăcut poezia, îmi povestește cum vopsea ouăle de Paște cu sfeclă, foi de ceapă, frunze de tei și de gutui, cum mama domniei sale își trezea dimineața fetele cântându-le, apoi seara cosea ii la lumina lămpii cu gaz, iar tatăl său deslușea cu har Biblia, cum lucrau cu toții pământul pentru a avea ce mânca, cum spălau rufele la râu, cu leșie. O viață aparent simplă, însă încărcată de dumnezeire. O viață pe care dorește să o lase mai departe, nealterată în tradiție și în credință.
Îmi spune, parcă un pic dezamăgită, dar tot zâmbind:
- Când mai ajungi la București, mamă, să le transmiți parlamentarilor să-mi dea un telefon, să le spun eu să termine cu dezbinarea, că au nenorocit spitalele, bisericile și neamul. Și să mai vii la vară, să facem un grătar în curte și să-ți povestesc mai multe.
Acum ce să mai zic…un om cu câteva clase se zbate o viață întreagă să strângă tradițiile și spiritul locului într-o mic muzeu încărcat de istorie și de multă iubire. La câțiva zeci de metri, mașini încărcate cu bușteni sunt într-un du-te-vino continuu, săracii copaci, ce-o fi în sufletul lor? În alte subsoluri se hotărăște, în mare taină cum e mai profitabil să se vândă pământul neamului românesc, la bucată sau pe zone?
O las pe doamna Maria cu greu, dar cu speranța că o voi revedea în primăvară, după ce va fi dat firul ierbii, floarea va umple văzduhul de toată mireasma, iar noi ne vom fi lepădat, poate de toate măștile din lume.
Suntem și vom fi totdeauna neam de țărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află ȋn sufletul țăranului – creatorul și păstrătorul culturii populare, centru generator, binecuvântat și rodnic
Lucian Blaga
