Căutarea adevărului și frumuseții este o activitate în care ni se permite să rămânem copii toată viața noastră.
Albert Einstein
Am continuat dialogul cu Zena și am descoperit, pe lângă un medic dedicat, un suflet de poet, o femeie iubitoare de natură, de frumos în toate stările sale. Chiar dacă destinul a dus-o peste ocean, România i-a rămas în inimă, alături de cei dragi.
Există viață după pandemie?
Z.H. Exista și înainte de pandemie, sub forma vizitelor telefonice și email-urilor cu pacienții, însă vizitele video – care abia începuseră sa apără timid – au devenit forma preferată, acceptată cu bucurie de pacienți, scutiți în felul acesta de a veni la clinică, atunci când este posibil. Și am fost uimiți să descoperim cât de des este posibil, cât de multe se pot rezolva prin aceste vizite virtuale. Privim toți cu nerăbdare într-acolo, și cu speranță! Vaccinul e aici, e o realitate, însă procesul e anevoios peste tot în lume…Într-adevăr, este ceva fără precedent în istoria umanității, să vaccinăm întreaga populație a lumii într-un timp cât mai scurt posibil. O întreprindere uriașă. Cere organizare, eficiență, dar și răbdare, înțelegere. Încet-încet vom ajunge acolo. Și atunci vom privi înapoi la vremurile astea cu ușurare dar și cu durere, poate cu un sentiment reminiscent de insecuritate și posibil cu o nouă apreciere a bucuriilor simple, care pot fi atât de ușor pierdute…
Ce ți-a rămas din România în suflet
Z.H. Multe! Locurile dragi ale vacanțelor copilăriei în casa bunicilor din Viperești, unde timpul părea diluat la nesfârșit, o perpetuă vară netulburată… excursiile prin țară cu Tata, Mama și sora mea – Ardealul, mânăstirile din Moldova, Delta Dunării… viața culturală a Bucureștiului, concertele și spectacolele la care Tata și Mama ne luau, încă de mici… și centrul Bucureștiului pe unde colindam deseori după ce terminam orele la liceul Lazăr, librăria Eminescu, magazinul Muzica (de unde îmi cumpăram discuri de vinilin!), calea Victoriei – pe unde o luam ca să-mi cumpăr pantofi, mici galerii de artă și Fondul Plastic, unde intram ca să-mi clătesc ochii (că erau prea scumpe ca să-mi cumpăr ceva)… Și munții noștri minunați, cabanele primitoare, ceaiul fierbinte de cimbrișor sălbatic, pe care îl puteam găsi numai acolo; Valea Dorului, unde mi-am cunoscut întâmplător iubitul într-o iarnă la schi, și Poiana Închisă din Piatra Craiului, unde am dormit sub cerul liber, după ce m-a cerut de nevastă; ne-am trezit a doua zi sub privirile curioase ale unor capre de munte, care se uitau stupefiate la noi, la doar 2-3 pași distanță…
Ce-ți place să faci în timpul liber?
Z.H. Îmi place s[ citesc în grădină, să iau o gură de aer, iarna să schiez… îmi place să stau la povești cu copiii mei, mari acum (discuțiile au devenit mai interesante, subiectele mai variate). Îmi place să merg la spectacole și concerte (și clasice și rock) – îmi lipsesc acum, pe timpul pandemiei, la fel ca și întâlnirile cu prietenii noștri români.
Z.H. Mi-ai spus că ai scris haiku (n-am știut!).
Au fost câteva încercări timide… cred că îmi căzuse o culegere de versuri haiku în mâna și am încercat și eu câteva. Nu le mai am, din păcate și nu le mai rețin, le scrisesem pe foi volante, ce s-au pierdut, la fel ca și aranjamentele de flori ikebana la care, de asemeni, mi-am încercat și eu mâna cândva, demult. Păstrez însă un caiet de poezii din tinerețe, poezii scrise in alte stiluri, unele in rime, altele in vers alb, pe care le revăd uneori cu drag.
Ce te face fericită?
Z.H. Plimbările prin natură, pe dealuri și prin păduri, călătoriile în locuri noi și necunoscute din lume, revederile cu cei dragi de acasă, din țară… și sărbătorile de Crăciun, când copiii noștri de 20 de ani sunt în jurul nostru și încă împodobesc toată casa cu flecuștețe festive; ascultăm colinde românești, cântate de Madrigal sau de Hrușcă, ]n timp ce facem sarmale și cozonaci.
Dacă ai putea trimite un singur gând în Univers, care ar fi acela?
Z.H. Suntem fragili, vulnerabili și totuși atât de puternici! Putem face atât de multe, dacă ne punem în minte și persistăm. Lumea din jur e ca o carte deschisă, dar subtil încifrată. Noi însă nu ne oprim din a încerca să-i tălmăcim sensul…
Mulțumesc, Zenuțule! Nici nu mai am cuvinte de emoție. A trecut o viață peste noi, dar copilăria a rămas acolo, în cel mai frumos loc al sufletului nostru. Voi încheia cu poezia ta.
Înnoire
Acum se scurg tăcute, istovite
Poverile zăpezilor topite
Și verde, iarba a-ncolțit sub ploi…
Dar visele cireșilor în flori
Vor risipi mai fragede ninsori
Și străvezii, în nopțile de mai,
Pe-al razei joc or să se scuture
Plăpândele aripi de fluture…
Vor ninge, ca o șoaptă,
Printre noi