8 mai 2020. A.M.R…doar câteva zile până la ridicarea stării de urgență și, nu știu de ce, am în fața ochilor o imagine ca la cursa Sanfermines din Pamplona, de la tv. Numai că, în locul taurilor sunt covizi sprinteni și hotărâți, pe care îi invit să plece, să dispară brusc, așa cum au venit!
Sper că vor dispărea și multe dintre lucrurile fără rost; personal am nădejdea că vor fugi definitiv, împreună cu inutilitatea lucrului bine făcut. Mai am speranța că această pauză din existența noastră ne va deschide ochii minții, pentru a (re)învăța atenția față de noi înșine, grija pentru cei dragi, asumarea, dar și respectul pentru natură, pentru viața însăși. Aflăm, în joaca „de-a soarta”, ce contează cu adevărat și cât de prețioase sunt clipele pe care, nu demult le credeam banale, numindu-le „rutină”, deși ele erau, dragele de ele-fericire pură.
Mi-aș fi dorit să se risipească și îngrijorările noastre, odată cu ridicarea restricțiilor, dar aud… că nu va fi așa. Că vom fi obligați să trăim cu frica în sân, cu măștile la purtător și cu inima cât un purice. Cu numărul de telefon al psihologului pe tasta de urgență a telefonului mobil. Aflu că ne pregătim chiar pentru al doilea val al pandemiei, iar lumea va continua să se învârtă, pe perioadă nedeterminată, în caruselul unui circ cu clovni invizibili!?!
Mă tot întreb…în ce se vor fi transformat îmbrățișările după această grozăvie? Ce știu sigur e că toți ochii din spatele măștilor, chiar dacă speriați, se vor întâlni într-un limbaj codat de un virus creat să distrugă; toți ochii din lume vor cere, clipind și vor oferi iubirea. Pentru că ea, iubirea, este singura care rămâne cu noi, după noi, peste noi, alături de Dumnezeu.
