Vaporul copilăriei – Interviu cu Liviu Simioncencu, un fotograf unic în Sulina.

Pe la jumătatea lui martie 1881, corabia grecească „Penelopa”, încărcată virtuos cu cereale, grâu de Bărăgan, dulce, cu bobul greu, cobora gâfâind pe braţul de mijloc al Dunării, către Sulina, ca să iasă în mare și să ia drumul Patridei, la Pireu. –

Radu Tudoran – Toate pânzele sus!

1933, Europolis. Jean Bart, pseudonimul lui Eugeniu Botez (împrumutat de la un celebru corsar flamand al sec. XVII) a lansat primul roman al unui port românesc, Europolis, prin inițierea jurnalului de bord și a schiței marine în literatura română.

2020, Sulina. L-am întâlnit pe Liviu Simioncencu într-o după-amiază de septembrie, în atelierul său de pe strada 1, lângă Dunăre, când adierea toamnei mângâia țărmul fluviului într-o lumină inconfundabilă. Ne-a primit cald și l-am întrebat dacă este de acord să îmi răspundă la câteva întrebări; fără nici un fel de pretenții, a acceptat să mă lase câteva minute în lumea sa din atelier, de unic fotograf profesionist al Sulinei. Recunosc faptul că emoția mi-a luat-o înainte, dar în momentul în care mi-a zâmbit, am știut ca voi parcurge acest dialog cu tot sufletul.

A.P. Sunteți născut în Sulina?

L.S. Da, m-am născut în Sulina, în anul 1959.

A.P. Care a fost prima fotografie pe care ați facut-o și când?

L.S. Prima fotografie pe care am făcut-o a fost cea cu strada mea, de undeva de pe baltă. Aveam 16 ani.

A.P. Ce vă place cel mai mult să surprindeți cu aparatul foto?

L.S. Îmi plăcea să merg să privesc vapoarele, apoi am început să le fotografiez. Mi-a placut, să combin vapoarele cu casele. Portul Sulina este plin de astfel de imagini. Am combinat vapoarele și casele, lumina și oamenii. Oamenii care vin și pleacă.

A.P. Oamenii care se mișcă odată cu timpul, doar Dunărea, cerul și marea rămân acolo, statornice, de neclintit. Adună ridurile oamenilor în fiori ai apei și lasă pescărușii să-și zboare visele peste toată lumea. De când aveți atelierul?

L.S. Din 1982. Am început să fac cărți poștale, dar și fotografii A4, să le vând. În port oprește aproape în fiecare zi câte un vapor și schimbă culoarea atelierului. Am făcut și un curs foto, pe vremea aceea se cerea, pentru a putea profesa în domeniu.

A.P. Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie?

L.S. Poate când am fost cu o fată frumoasă pe pasagerul Anghel Saligny, de fapt o fetiță, amândoi aveam 10 ani. Nava era cu zbaturi și avea o mașina cu aburi pentru propulsie, vaporul copilăriei

A.P. De unde pasiunea pentru fotografie?

L.S. Am descoperit cărți poștale vechi de dinainte de război și chiar din 1900, care arătau cât de viu era orașul și cum se transformă dintr-o perioadă în alta; arăta într-un fel după primul război, în alt fel după al doilea război, casele de lemn înlocuiau casele de piatră. Am imortalizat orașul în toți acești ani, de când sunt fotograf, am poze din perioadă 1976 – 2020.

Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort, sub ploaia de aur a soarelui de vară, natura întreagă dormita moleșită. Nicio adiere, niciun semn de viață, pământul și apa, oameni și animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nicio viețuitoare nu mai mișca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arșița zilei un oraș mort, adormit printr-o vrajă, pietrificat de veacuri – un oraș fantomă

Jean Bart

A.P. Bunica, născută în Sulina în 1918, îmi povestea cum iarna mergea la școala în șosete trei sferturi, în cojoc și încerca să îmi zugrăvească atmosfera Sulinei din vremea lui Jean Bart. Cred că de atunci eram îndrăgostită de acest loc și sunt fericită doar când mă gândesc la tot ceea ce înseamnă el. Ce vă face fericit?

L.S. Înțelepciunea.

A.P. Care este cartea dvs. preferată?

L.S. Idiotul, a lui Dostoievski, În căutarea timpului pierdut a lui Proust.

A.P. Citatul preferat?

L.S. Alege-ți meseria care îți place și nu ai să muncești toată viața – Confucius.

A.P. Foto alb-negru sau color?

L.S. Ambele. Îmi place cum tehnologia mă lasă să mă joc cu culorile și cu lumina, cu contrastul. Îmi amintesc și perioada în care mă retrăgeam în atelier, în camera obscură, unde developam și fixam cu revelator/fixator, așteptam ca pozele să se usuce un timp…da, sunt pentru tehnologie.

A.P. Ce reprezintă Sulina pentru dvs., într-un cuvânt?

L.S. Locul preferat al interacțiunii cu lumea, dar poate nu tot timpul..

A.P. Dacă ați putea trimite un gând în Univers, care ar fi?

L.S. Încerc să mulțumesc pentru zilele noastre.

Mulțumesc și eu din suflet pentru tot, pentru primire, pentru răbdare și discreție, pentru zâmbet și pentru căldura interviului.

La final, recunosc faptul că am rămas fără cuvinte un timp; domnul Liviu Simioncencu este un exemplu de urmat pentru toți cei care, ajungând în Sulina vin să îl cunoască, să îi admire atelierul și să descopere un om frumos; un suflet care surprinde Sulina în simboluri, cu toată sensibilitatea și ochiul unui profesionist desăvârșit.

Notă: Fotografiile sunt realizate de Liviu Simioncencu, cu excepția celor în care apar fotograful și atelierul său.