Vreme ciudată la Tokyo – Hiromi Kawakami.

Publicată în 2015, cartea celei mai populare romanciere japoneze – Hiromi KAWAKAMI – Vreme ciudată la Tokyo a obținut premiul Tanikazi, Tanizaki Jun’ichirō Shō, unul dintre cele mai râvnite premii literare din Japonia, acordat în numele scriitorului nipon Jun’ichirō Tanizaki. Acesta se oferă anual unui scriitor profesionist, împreună cu un premiu de 1 milion de yeni și o placă comemorativă. Hiromi KAWAKAMI a primit premiul japonez pentru literatură feminină în anul 2000 și a fost omagiată de către Ministerul Educației din Japonia, pentru romanul Manazuru.

Acțiunea se petrece într-un orășel din Japonia. Tsukiko, o funcționară de 38 de ani, mulțumită cu viața ei solitară, își întâlnește la un pahar de sake un fost profesor din liceu, cu 30 de ani mai în vârstă și cu care dezvoltă mai mult decât un atașament. Este o poveste despre prietenie, complexitatea relației elev-profesor vs. mentor – inocență, scrisă în spirit nipon pur, cu multă sensibilitate a detaliului și cu o sinceritate dezarmantă. Capriciile banale ale existenței aduc în atenția cititorului prieteniz, grija față de celălalt, respectul, sentimente care cresc în timp spre acțiuni pline de umor, dar și de inteligență.

Deși nu este un roman stufos, acoperă o perioadă de timp extinsă și are o importantă consistență psihologică, ce pendulează inteligent între cele două personaje.

Sensei, un profesor de literatură japoneză, acum pensionar, văduv, aduce în roman numele mai multor autori niponi vestiți , expunând practic o listă de lectură secundară: Sei Shonahon, Seihaku Irako, Matsuo Basho, Hyakken Uchida. Mai mult, sensei scrie haiku și are un talent fascinant în descrierea alimentelor care intră în bucătăria japoneză, cumva într-un mod senzual. Cataloghează cu fast și multă imaginație fiecare masă și împletește toate acestea cu o tandrețe evidentă, care aproape personifică mâncarea, strâns legată de anotimpurile în schimbare.

Deși curtată de mai mulți bărbați, Tsukiko îi consideră pe toți de modă veche și nu-i vede ca pe niște pretendenți cu perspective solide, deoarece niciunul dintre ei nu pare capabil nici măcar de o prietenie elementară. De la veșnicul pahar de sake pe care îl împart ca pe un light-motiv temporal, începe un soi de dependență emoțională reciprocă, proiecții oedipiene și iubirea pâlpâie timid, dar nu se reduce niciodată la sex, pasiune, gelozie sau putere; există câte puțin din fiecare, iar romanul se concentrează asupra afecțiunii profunde simțite de cei doi, afecțiune care crește cu încetinitorul și face ca viețile lor să se alinieze, având aceleași gusturi pentru fructe de mare, sake și doar există în tăcere, unul lângă celălalt.

Există multe imagini cu rol de simbol în carte, iubirea apare lin, dar crește robust și fără drept la replică; asistăm la simplitatea gesturilor, chiar a exprimării, a existenței insăși, în care suntem doar privitori ai propriilor destine.

Un roman simplu și complicat în același timp, care descrie viața, cu zbaterile și întrebările ei nemuritoare.





Însingurat bătut-am cale lungă,

Veșmântu-mi zdrențuit nu mi-a ținut de frig.

Cerul senin din astă seară

Îmi frânge inima îndurerată înzecit.Irako Seikaku