Astfel, ca un foc uitat, copilăria se poate aprinde din nou, oricând, in noi.
Gaston Bachelard
Scriu aici despre oameni care mă inspiră sau m-au inspirat de-a lungul vieții. Zena este unul dintre ei și de ea mă leagă nu numai întreaga copilărie, dar și aprecierea pentru tot ceea ce a realizat.
Pentru că a avut curaj să ia viața de la zero peste ocean, medicina cu tot ce înseamnă ea, examene în limba engleză, copiii mici de crescut, mutat cu casa, drumuri, stress și tot tacâmul. Toate au făcut din ea, Zenaida Homentcovschi un om și mai puternic, încrezător și plin de lumină.
Acum este un medic pediatru cu experiență în California, acolo unde a condus-o soarta, consortul și pasiunea.
Cât de grea a fost adaptarea la viața de peste ocean?
Z.H. Nu a fost ușor. Mai ales la început, cu copii foarte mici și examene de dat și interviuri de trecut ca să pot profesa medicina in țara asta. Au fost necesare niște sacrificii. Și multă muncă, perseverență… mult optimism. Am avut însă sprijin în familie și prieteni. Avem mulți prieteni români aici și cumva se simte ca acasă, să poți vorbi limba noastră nu doar în familie, dar și cu alții. Și oamenii sunt în general prietenoși în California, este un stat cu înclinare clar democratică, nu am simțit discriminare sau xenofobie aici. Este într-adevăr un amestec foarte variat de oameni din diverse colțuri de lume, cu cultura și tradițiile lor, dar toți sunt acceptați și apreciați pentru ce aduc bun. Există cred, mult respect reciproc – și asta e ceva ce apreciez în mod deosebit.
Cum ai simțit pandemia că medic în US?
Z.H. Cred că pandemia ne-a reamintit tuturor ce este teama și vulnerabilitatea. Aici, ca și oriunde în lume, au fost lipsuri și frustrări. Nu m-aș fi gândit înainte că am putea ajunge să nu avem destul echipament de protecție și că trebuie să îl refolosim, că nu avem destule teste pentru toți… Am admirat întotdeauna spiritul american de eficiență și buna organizare, însă pandemia ne-a luat și aici pe nepregatite… Cererea a fost cu mult mai mare – și mai bruscă – decât orice posibile rezerve… Însă ne-am regrupat din mers! Și eu și alți colegi am fost temporar redirecționați să ajutăm în alte locuri, unde era nevoie mai mare, apoi încet-încet am început să primim mai mult echipament. A fost impresionant să aflăm că oameni care aveau alte mici afaceri s-au apucat sa producă în serie mică măști sau scuturi de protecție (viziere) pentru spitale. Multe lucruri s-au adaptat din mers. Telemedicina a luat amploare aproape peste noapte.
Poți spune câteva cuvinte despre Școala Românească de Medicină?
Z.H. Eu am absolvit Medicina in 1991. Pot spune cum era pe atunci (acum 30 de ani!). Sunt recunoscătoare că am primit o instruire medicală riguroasă și temeinică, o bază solidă, care m-a susținut și mi-a oferit încredere în mine și competență.
Mă uimești de fiecare dată când vorbim cu lipsa accentului american, vorbești impecabil românește. Cum reușești, după 21 de ani?
Z.H. Noi vorbim limba română în casă, inclusiv copiii – care o mai dau uneori pe “romgleză”, cu două limbi amestecate în aceeași frază. Însă fondul e româna. Chiar și în public, li se pare ciudat să ni se adreseze nouă în engleză și trebuie să le atragem atenția, atunci când sunt și alții acolo, necunoscători ai limbii române. Avem și mulți prieteni români aici, cum ziceam, cu care vorbim în limba noastră.
O amintire din copilărie?
Z.H. Hmmm… La țară, la bunici. Trei verișoare zvăpăiate în vizită la o tanti din sat, cu o misiune de la bunica parcă… cum-necum am ajuns în podul cu fân al femeii și i l-am făcut vraiște!… Cumva, zvonul a mers repede. Înapoi acasă, bunica supărată: “Nu mâncați nimic în seara asta!” Dar aveam rezervele noastre – punga cu napolitane, biscuiți și ciocolată de la părinți, care veneau la sfârșit de săptămâna să ne vadă. Ne-am îndestulat pe săturate… ca la scurt timp să o auzim pe bunica, ferm: “Treceți la masă!” Schimburi de priviri ușor anxioase între fetițele care eram… intuisem bine: pe masă ne așteptau trei farfurii mari, pline vârf cu macaroane cu brânză! “Mâncați acum! La ce va uitați așa?!”… Cine să îndrăznească să mai facă mofturi?…
Cum aș putea uita așa ceva?…Emoții, amintiri și tot felul de senzații care mă duc înapoi cu gândul spre copilărie…Întrerup discuția cu Zena în acest punct, pentru a lăsa povestea să continue, cu surprize și gânduri care vor vesti bucuria sosirii primăverii.
