L-am cunoscut pe doctorul Prațiu pe la 21 de ani, când m-am angajat la I.O.M.C, spitalul unde tata lucra ca pediatru, actualul Alfred Russescu, exact pe 21 decembrie 1989, când a pornit revoluția în București. Acum l-am regăsit într-o comună din Buzău, într-un cabinet situat la parterul unei case foarte vechi, dar spre surprinderea mea curat, aranjat, în care medicul și-a făcut singur toate renovările și dotările necesare unui consult de calitate. Așa că i-am pus câteva întrebări, pentru că mi se pare un om cu o poveste interesantă.
- Cine sunteti, domnule Prațiu?
Sunt un om obișnuit, care a avut șansa de a învăța medicina la Școala românească de medicină; în ultimul an de facultate, am primit o bursă și am făcut o specializare câțiva ani la Johns Hopkins University, alături de o echipă extraordinară de pediatrii, toți oameni cu suflet mare, cu care ulterior am dezvoltat numeroase parteneriate ce m-au ajutat să pun la punct, în cele mai mici detalii, cabinetul.
2. Cum ați ales meseria de medic? A fost vocație?
Meseria de medic m-a ales pe mine. Provin dintr-o casă de copii, nu mi-am cunoscut niciodată părinții, am înțeles că au murit într-un accident de tren când nu împlinisem un an; dar am avut norocul meu, am fost adoptat de o familie care nu putea avea copii și care m-au ales pe mine. Întâmplare sau nu, ambii erau medici și m-au îndrumat permanent în această direcție. Tatăl meu adoptiv s-a îmbolnăvit și a murit după ce am intrat la liceu. Atunci, imediat după treapta a 2-a, în clasa a X-a, am hotărât să urmez Medicina. A fost o concurență de 16 /loc în acel an.
3. De ce pediatria?
Pentru că am crescut până la vârsta de 8 ani la casa de copii și am rămas cu un profund atașament pentru toți copiii acestei lumi, pe care am vrut să îi pot ajuta cumva, într-un fel sau altul.
4. Ce gust aveți după ce ați trăit la propriu momentele revoluției din 89?
Acealași gust, al zădărniciei. Au murit tineri degeaba. Dacă îți aduci aminte, doi dintre colegii noștri ne-au murit în brațe. Amândoi am încercat să îi readucem la viață, dar nu a fost să fie! Și acum aud gloanțele șuierând pe la urechi, mitralierele, țipetele de moarte și de groază, tab-urile, sloganurile. Ai uitat?
5. Nu, nu ai cum să uiți așa ceva…Ce v-a făcut să vă întoarceți în România, după experiența la Johns Hopkins University? Aveați totuși o lume la picioare, dacă ați fi profesat acolo!
O sa râdeți, dar lumea mea o reprezintă Romania. Eu stau la picioarele ei. Aici m-am născut, aici am învățat, mama mea adoptivă a rămas aici și, profitând de toate cunoștințele și relațiile pe care mi le-am făcut la Johns Hopkins University, am reușit să pun la punct un cabinet decent, pe care l-am utilat cu aparatură de ultimă generație din donațiile colegilor generoși din comunitatea de peste ocean, cu un ecograf performant, EEG, instrumentar și tot ceea ce este nevoie într-un cabinet pediatric, inclusiv sterilizatoare inteligente. Prima oară când am revenit în țară după experiența americană, cu tot cu cei 3 ani în care am lucrat, efectiv ca medic acolo, am văzut cabinetul pediatric din sat și am știut ce urmează, a fost ca o iluminare. Este adevărat că am mizat mult pe cunoștințele pe care le-am dezvoltat acolo și am preluat cumva mentalitatea, aceea de a încerca să faci ceva din nimic, oferind ajutor pentru o regiune fără șanse de dezvoltare. Și am primit, cu prisosință, Slavă Domnului!
6. Cum este viața dumneavoastră în pandemie?
O întrebare grea. Aceasta nu este o viață, dar trebuie să facem tot ceea ce depinde de noi să ne ferim atât pe noi, cât si pe toți cei cu care intrăm în contact. Mi se pare ireal că sunt oameni care ridiculizează ceea ce se întâmplă, este ceva ce ține cumva și de educație și chiar de bun simț să îi ferești măcar pe ceilalți. Nu vorbesc de panică, știri sau vaccinuri, doar de câteva gesturi elementare, care se impun: să porți mască, să respecți o distanță socială și să dezinfectezi lucruri. Mi-au murit 3 colegi în țară (45, 49 și 53 de ani, fără comorbidități), medici din prima linie și 5 asistente de până în 65 de ani, care s-au sacrificat, poate și pentru oameni care cred că pandemia este o glumă. Este o glumă, de fapt, dar una proastă.
Continuăm să existăm, dar am speranța că va exista o viață și după pandemie. Nimic nu va mai fi la fel, dar luminița de la capătul tunelului este în sufletul fiecărui creștin adevărat.
7. Ce vă place să faceți în timpul liber?
Sport, cânt la pian. Când mergeam în vacanțe la bunicii din partea tatălui meu, la Gușterița, pastorul mă lăsa să cânt în Biserica Evanghelică, la slujbe și eram tare mândru, îmi dădea un sentiment de libertate și de responsabilitate în același timp. Îmi petrec puținul timp liber alături de familie, am o soție tare bună, doi băieți gemeni ai noștri și încă două fete pe care le-am adoptat cu 12 ani înainte să vină pe lume băieții. Viața de medic de provincie este grea și plină de surprize de toate felurile în fiecare moment, iar ziua are doar 24 de ore.
8. Secretul fericirii?
Credința în Dumnezeu, copiii, familia.
9. Au trecut Sărbătorile de iarnă. Ce ați lăsat în 2020 și ce vă doriți pentru 2021.
Las un an în care m-am luptat alături de familie și de colegi, ca fiecare dintre noi cu spaime, necunoscute, chiar din din poziția de medic. Apoi…ce-mi doresc de la 2021 este sănătate pentru toată lumea și o lume mai fericită. Depinde doar de noi dacă vrem să lăsăm în urma noastră o fereastră de lumină.
10. Un gând pentru cititori, vă rog.
Iubiți-vă, indiferent de vreme și de vremuri! Iubirea este singura care ne vindecă, ne salvează si care rămâne. Păstrați globul iubirii curat și aveți mare grijă de el!
Închei cu mare bucurie acest dialog cu un om drag mie, îi mulțumesc mult pentru că a avut răbdare să-mi răspundă la câteva întrebări și îi doresc, pe lângă putere, cât mai mulți copii sănătoși și voioși!
Clipe de decizii 
Băiet fiind…copil sunt încă! 
Încrederea 
Iubirea